Nu știu câtă lume este de acord cu mine că, pentru o țară relativ mititică cum e România noastră, avem multe bogății de care nici măcar nu suntem conștienți că le deținem. Și nu mă refer aici la modul în care știm să le prețuim, pentru că am mai vorbit despre asta în alte postări , ci pur și simplu de faptul să există multe pe care nu le vizităm atât de des pe cât ar trebui și că, raportat la suprafața și locuitorii ei, avem în țară multe bogății, naturale sau construite, pe care uneori parcă nici nu le merităm.
Și nu pentru că istoria nu ar fi fost atât de generoasă sau de zbuciumată cum a fost în cazul altor nații; ci pentru că, așa mai puțin conflictuală cum a fost, relativ la alte state, avem totuși foarte multe urme ale trecerii ei pe meleagurile țării noastre.
Există de exemplu părți ale istoriei mai puțin cunoscute, dar ale căror urme se pot vedea până în ziua de azi, pe care am putea să le denumim minore dacă ar fi să proiectăm reflectoarele doar pe personajele importante sau de răsunet care au format sau au schimbat cursul și destinul acestei țări.
Acestea însă nu sunt mai puțin importante, iar acest lucru e evident prin prisma felului în care a fost conturat destinul comunităților în care au existat, și datorită contribuțiilor pe care aceste personalități de rang mai mic le-au avut în respectivele zone.
Despre contribuțiile despre influența și jocurile de interese pe care micii și marii boieri de la curțile domnești le-au avut și le-au susținut în permanență s-a vorbit mult, deoarece ele erau în legătură directă cu efectele pe care acestea le produceau în politica internă sau externă a curților respective.
De exemplu, în perioada de influență majoră a regimului fanariot în Țara Românească și Moldova, boierimea a jucat un rol direct în menținerea acestui tip de dominație în aceste țări române. Se cunosc însă, sau s-a vorbit mai puțin despre locuințele pe care o parte aceștia le aveau construite în afara curților domnești.
O parte din acestea, construite în special în zonele rurale ale Olteniei și Munteniei, aveau însă aspecte și roluri foarte specifice.
Culele din zonele Olteniei și Munteniei
Am dorit foarte mult să ajung în aceste zone pentru a afla mai multe despre aceste construcții boiereşti, mai exact cule, denumire care provine din limba turcă (kula) și care în limba originală însemna turn.
Singulare, statornice și hotărâte, aceste construcții cu un stil arhitectonic aparte, chiar destul de ciudat se ridică precum niște fortărețe izolate și impozante în mijlocul anumitor zone de câmpie, și mai pot fi regăsite azi în județele Vâlcea, Gorj, Dolj, Mehedinți, Argeș sau Teleorman.
Ele sunt reprezentative pentru o bună perioadă a istoriei noastre, de aproximativ 200 de ani, ce se suprapune oarecum peste epoca domniilor fanariote din Țara Românească, anume sfârșit de secol XVII – început de secol XIX. Întrucât rolul acestor construcții era unul anume, după ce aceste necesități au trecut au încetat și ridicarea acestora.
Mai exact, culele au fost ridicate pentru familiile de mici boieri sau chiar negustori mai bogați (care nu își aveau ca reședințe mari curți boierești), cu rol de apărare împotriva atacurilor care veneau dinspre Imperiul Otoman. Aceste atacuri erau pornite din zonele de la sud de Dunăre, de la cazarmele Imperiului stabilite în zona Bulgariei, cu scop de a ataca locuitorii din zonele Olteniei, în contextul intensificării dominației otomane și a slăbirii puterii de stat, după cum consemnează site-ul kule.ro.
Aceste locuințe fortificate, așa cum au fost ele adaptate, serveau ca apărare nu doar împotriva jafurilor otomane dar și a atacurilor provocate de către bande autohtone de tâlhari. Fiind amplasate în puncte strategice în special în zonele rurale, din afara localităților, acestea puncte strategice formau lanțuri de semnalizare a pericolelor, cu fum și foc. Inițial, ele au servit rolului de apărare dar și de veghe pentru familiile acestor boieri, iar treptat, pe măsură ce pericolele de acest tip s-au diminuat, au ajuns să servească doar ca și locuințe.
Construcție și arhitectură
Arhitectura culelor este una specifică, deoarece împrumută elemente tipice zonei în care au apărut dar și spațiului Țării Românești.
La noi, zonele în care ele au fost construite au fost cu precădere în spațiile de la nord de Dunăre, adică Oltenia și o parte din vestul Munteniei. Însă aceste construcții de tip locuință fortificată au apărut inițial în mai multe din zonele geografice ale Peninsulei Balcanice, în special Serbia, Albania sau Bulgaria.
Construcția lor tipică este de tip volumetrie compactă, cu planul pătrat sau dreptunghiular, cu două sau trei nivele. Erau construite din piatră sau din cărămidă, cu pereții groși (cca 80-90 cm și chiar 1,20 m) și cu ferestre mici și guri de tragere (metereze).
Elementele de la nivelul superior împrumută deja din arhitectura tradițională românească prin acel foișor sau cerdac de la nivelul superior, care avea și el ”rol de observație dar și de creștere a calității locuirii”, după cum menționează același site (kule.ro), acela fiind locul unde locuitorii se retrăgeau în cazul atacurilor dar și loc de depozitare al proviziilor. De aici decurge și rolul scării de acces spre ultimul nivel, care este un alt element specific acestor construcții, și care este întotdeauna situată în interior, bine protejată, în caz de atac putând fi trasă în interior cu totul, inclusiv cu scara, la ultimul nivel.
Însă pe lângă aceste uși de acces puternic întărite, care se retrăgeau în interior la ultimul nivel, mai existau și numeroase alte ascunzători.
Pardoseala din pridvor era de multe ori din cărămidă, ceea ce îi conferea un aspect foarte elegant iar pivnițele erau în general din cărămidă, cu arcuri boltite.
Treptat însă rolul defensiv al culelor s-a diminuat în favoarea celui de locuit, ele devenind simple conace boierești și de aici apărând și o serie de modificări față de planul inițial de construcție. De exemplu, rolul de apărare al meterezelor s-a redus la cel de simple ferestre iar în anumite cazuri au apărut elemente de construcție noi, adăugate ulterior, care au alterat din caracteristicile arhitectonice inițiale.
Cula Cuțui din Broșteni, Mehedinți
Și pentru că orice clădire adăpostește de obicei cel puțin câte o poveste sau istorie interesantă, am aflat mai multe despre unele dintre ele și despre poveștile lor chiar la fața locului.
Prima dintre aceste istorisiri este cea a culei Cuțui aflată în satul Broşteni, comuna Broşteni din jud. Mehedinți. Am avut norocul și plăcerea să auzim despre istoria și originile acestei cule și a familiei de boieri care a ridicat-o chiar de la una din descendentele acestei familii, o distinsă doamnă care păstrează urme ale rafinamentului franțuzesc moștenite de la bunica ei cu sânge francez. Destinul acesteia din urmă s-a împletit cu cel al familiei Cuțui și a culei Cuțuieștilor din Broșteni, Mehedinți.
Dar până să ajungem la poveștile contemporane relatez câte ceva despre originile acestei familii și a culei care îi poartă numele.
Ghiță Cuțui, unul din primii membri ai acestei familii, a fost căpitan de panduri în oastea lui Tudor Vladimirescu iar destinul său este unul destul de zbuciumat, fiind plasat chiar în mijlocul acelei perioade de jafuri și atacuri sângeroase care se soldau cu violuri, omoruri, incendii și distrugeri.
Se spune că preafrumoasa soție a acestuia a fost răpită de una din aceste bande de tâlhari provenită de pe insula Ada Kaleh, aceștia distrugând și o construcție mai veche ridicată pe unul din pământurile familiei. Pentru a-și răscumpăra soția, căpitanul Cuțui a vândut o parte din pământuri, pe locul construcției mai vechi fiind apoi ridicată cula Cuțui de către căpitanul Ghiță Cuțui împreună cu fiul său Constantin, în jurul anului 1815. Mai târziu, în jurul anului 1836, Constantin Cuțui a ctitorit în apropiere, tot pe domeniul familiei, biserica “Sfinții Împărați Constantin și Elena”, a cărei pictură a fost terminată în anul 1840 pe cheltuiala fiului acestuia, Mihalache.
În jurul anului 1916 cula a fost părăsită dar și distrusă de către trupele de ocupație germane din timpul primului război mondial. După 1930 s-a încercat restaurarea acesteia de către moștenitorii Constantin I. Cuțui și Ioana Cuțui. Se pare însă că acest lucru nu a avut succes pentru că în timpul unei ierni geroase a anului 1953-54 acoperișul s-a distrus complet și a căzut din cauza greutății zăpezii, iar cula a rămas în ruine până în jurul anului 1963.
Din 1963 s-a început restaurarea cu ajutorul unor specialiști arhitecți de la DSAPC Oltenia, prin arhitectul Iancu Atanasescu care a realizat proiectul de restaurare, iar din anul 1965 proiectul a fost preluat de către arhitect Rodica Mănciulescu, care a continuat lucrările până la finalizarea lor, în 1968. Până în anul 1990 aici a funcționat un muzeu etnografic, după cum informează culeinlumina.ro.
După 1990, după o perioadă mai îndelungată cula a fost retrocedată moștenitorilor familiei Cuțui. Cea pe care am întâlnit-o la fața locului este, după cum am menționat, nepoata uneia din ultimii Cuțui. Bunicul său, după cum chiar dânsa ne-a povestit, a divorțat de prima nevastă din România pentru a se căsători cu o franțuzoaică de care s-a îndrăgostit la Paris, și care la rândul ei a venit să locuiască în România după căsătorie. Împreună au avut trei copii, una dintre nepoate fiind cea care în prezent se ocupă, împreună cu soțul ei, de moștenirea rămasă de la bunici.
Cula Cuțui păstrează foarte bine conservată (restaurată) pivnița sau beciul care se află la primul nivel și care sprijină, prin zidurile sale foarte groase, o boltă cilindrică pe cinci arce dublouri.
Accesul la nivelul superior se face pe o scară de stejar direct la pridvor, dintr-o casă a scării aflată pe latura de nord, adică pe peretele opus intrării în beci.
Etajul, cu ziduri groase de 90-110 cm grosime, unde se află și cerdacul, are mai multe încăperi a căror funcție a suferit, în timp, câteva schimbări.
Pridvorul, ce păstrează pardoseala din cărămidă, prezintă acele frumoase arcade trilobate care conferă specificul acestor tip de construcții pe teritoriul țării noastre, dintre care șase sunt pe latura principală și una la capul liber dinspre nord-vest, deasupra intrării. În exteriorul clădirii, fațadele de la primul etaj sunt decorate cu mici panouri dispuse neregulat față de arcade şi panouri mari pe restul suprafețelor, după cum informează culeinlumina.ro, cu date furnizate de Institutul Național al Patrimoniului.
Zidurile casei scării erau străpunse de metereze, prin care se apăra accesul în culă. Tavanele sunt din grinzi tencuite, iar pardoseala camerelor din scânduri late de stejar.
La ora aceasta, cula este cum spuneam în proprietate privată, revenită cu mult efort moștenitorilor, dar se poate vizita cu puțin noroc, așa cum am avut noi, de a întâlni încântătoarele gazde la fața locului. Drumul care duce la ea este pe șoseaua principală Drobeta Turnu Severin- Târgu Jiu, apoi prin satul Broșteni la cca 400 m de la șosea.
Codul LMI al acestei cule din Lista Monumentelor Istorice este MH-II-m-A-10272.
În apropiere, pe același teren care a aparținut inițial familiei se afla construită și biserica ce a fost construită la 1836 de către fiul lui Ghiță Cuțui, și zugrăvită ulterior pe cheltuiala fiului său Mihalache, după cum am menționat mai sus. Întrucât însă la această oră nu atât biserica, cât terenul pe care se află ea, este îndelung disputat de către autoritățile locale, este destul de greu de vizitat și chiar de ajuns la ea.
Cula Cornoiu din Curțișoara, jud. Gorj
Cula Cornoiu este, dacă nu cea mai frumoasă (pentru că fiecare dintre cule are frumusețea ei), categoric cea mai bine restaurată și corect pusă în valoare dintre cele pe care le-am inclus de data asta în circuitul nostru.
Aceasta deoarece a intrat în posesia moștenitorilor familiei, imediat sau după un timp de la Revoluție și întrucât printre aceștia se numără mulți arhitecți, a putut fi restaurată după toate regulile care se cer în astfel de situații. Desigur că procesul de restaurare este unul continuu, care are loc și la această oră, iar noi am avut privilegiul să putem admira din interior fiecare dintre elementele specifice care îi compun interiorul și care în parte s-au păstrat, deoarece și în acest caz au existat destul de multe distrugeri sau furturi.
În acest context, cula a beneficiat și de faptul că în timpul regimului comunist a făcut parte din Muzeul Arhitecturii Populare Gorjenești aflat în cartierul Curțișoara din localitatea Bumbești-Jiu, județ Gorj. Aici este amplasată în continuare, între timp fiind revendicată și obținută de către moștenitori.
Accesul spre Cula Cornoiu se face, în continuare, prin interiorul muzeului, dar cu puțin noroc aceasta este vizitabilă.
Cum spuneam, cula a avut norocul de a fi fost protejată în timp, datorită faptului că a făcut parte din acest complex muzeal dar și a faptului că cei care s-au ocupat de restaurare au avut grijă să respecte stilul original al clădirii, cu atenție la detalii, mod de restaurare, materiale etc.
Data construcției culei nu este foarte clară, se pare că e vorba de prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Ceea ce se cunoaște sigur este că, în anul 1785, jupânul Radu Pistescu, care nu avea copii, a lăsat pe logofătul Cornea din Târgu Jiu ca moștenitor al averii sale. Intervenții în timp s-au făcut și la 1840 și 1881.
Familia Cornoiu a vândut în 1926 proprietatea lui Constantin Neamțu, directorul băncii “Banca Comerțului” de la Craiova din acea vreme. Între 1927-1928, Constantin Neamțu a restaurat cula și biserica din apropiere cu sprijinul arhitectului Constantin Iotzu, decanul Școlii de Arhitectură București între 1940-44, colaborator al lui Ion Mincu. Tot acest arhitect este cel care s-a ocupat de construcția conacului, de casa administratorului și castelul de apă, toate realizate în stil românesc, aflate în imediata vecinătate.
Specificul casei și poziționarea în teren sunt trăsături care încadrează construcția în tipul de culă de refugiu, de apărare sau locuință temporară, după cum informează focusoltenia.ro, cu trei niveluri/caturi (un parter și două etaje) și o fațadă sobră, caracterizată de pridvorul situat la ultimul etaj, cu 5 deschideri, ce oferă o bună vizibilitate asupra împrejurimilor. Planul este un pătrat perfect cu latura de 10 m şi o singură intrare ce permite accesul către cele două niveluri superioare. Tot la ultimul nivel se află trei încăperi, iar tavanele au grinzi masive din lemn. Ferestrele au fost mărite în cursul secolului al XIX-lea, dar încă mai există metereze, ceea ce conferă întregului un aspect spectaculos.
Unele surse indică faptul că proprietarul culei, Constantin Neamțu, a fost închis în timpul regimului comunist la Jilava, în 1952, la vârsta de 82 de ani, unde ar fi murit după 3 luni, altele faptul că acesta ar fi plecat în Franța în 1945, înainte de instaurarea regimului comunist. În orice caz, cula a rămas abandonată timp de 20 de ani, până când în jurul ei s-a început construcția Muzeului Satului Gorjean (prin 1970-1975), denumit acum Muzeul Arhitecturii Populare din Curțișoara, jud. Gorj, ocazie cu care a fost restaurată și cula Cornoiu.
O mulțime de elemente fac ca această construcție sa fie foarte modernă pentru timpurile în care a fost construită. De exemplu, sistemul de încălzire al acesteia erau unul foarte avansat pentru acele vremuri, de sfârșit de secol XVIII. Mai jos este sistemul de încălzire prin olane, de care a beneficiat această construcție de la începuturi și chiar până în ziua de azi, când ele au fost curățate și li s-a redat funcționalitatea.
În imediata apropiere a culei a fost ridicată de către Bălașa Cornoiu biserica cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”. Această minunată bisericuță ce datează de pe la începutul secolului XIX (1802 sau 1820), aflată pe domeniul din proprietatea familiei, păstrează, în ciuda trecerii timpului, un farmec aparte, înduioșător atât pentru felul în care a fost realizată bisericuța, dar mai ales prin pictura din exterior și din interior.
Casa Cartianu din Turcinești, Gorj
Casa-culă Cartianu se află în localitatea Cartiu din comuna Turcinești, județul Gorj, și este înregistrată ca și monument istoric sub denumirea de Casa Cartianu și având codul LMI GJ-II-m-A-09264. La ora aceasta servește ca și muzeu etnografic și adăpostește o colecție impresionantă de costume populare din zonă. Satul Cartiu se află la circa 12 km de Târgu Jiu. Pentru a ajunge la acest obiectiv turistic, de la ieşirea din municipiul Târgu Jiu, pe drumul către Petroşani, există un drum comunal către Turcineşti, iar din centrul comunei mai sunt câţiva kilometri până la casa Cartianu.
Aceasta este un exemplu tipic de o casă de tip culă, pentru că aici s-au adăugat în timp elemente de construcție noi, peste planul inițial al construcției. Se spune că a fost ctitorită de ceaușul Cartianu care a avut sub comanda sa o ceată de panduri, adunată de Tudor Vladimirescu în 1817.
Dacă veți dori să explorați această zonă destul de puțin cunoscută publicului, veți avea plăcerea de a descoperi nu doar multe urme ale istoriei locului, ci și construcții mai noi, care să asigure călătorilor o binemeritată odihnă. Așa este de exemplu casa de oaspeți Cartianu, situată lângă casa-culă din aceeaşi localitate, Cartiu, comuna Turcinești, Gorj, construcție ce respectă arhitectura locului dar care beneficiază de tot confortul necesar zilelor noastre, adică în acest caz pensiunea ce beneficiază în plus și de o îmbietoare zonă cu piscine pentru oaspeți.
Concluzie
Cele mai multe dintre culele pe care am reușit să le includem in circuitul nostru turistic, de data aceasta, sunt la ora aceasta foarte bine conservate și restaurate, atât cele incluse în circuite muzeale, dar și cele aflate în proprietate particulară.
Din nefericire mai există o bună parte (din cele peste 50 construite in aceste zone se pare că s-au păstrat doar în jur de 27), care sunt fie în stare foarte precară fie aproape complet distruse. Imagini cu ele se pot găsi pe net, căci nu despre ele voi vorbi acum, ci despre unele care m-au lăsat să le admir frumusețea restaurată sau bine conservată.
De o frumusețe originală, aparte, culele continuă sa facă parte din identitatea culturală si turistică a Olteniei, după cum afirma și site-ul culeinlumina.ro și reprezintă un tezaur pe care poate puțină lume de la noi îl cunoaște și cu care ar trebui să ne mândrim.
Voi reveni cu descrieri ale altor monumente de acest fel pe care am avut plăcerea să le vizitez.
(Re)surse: https://www.kule.ro/, https://culeinlumina.ro/, http://www.focus-oltenia.ro/.
Artificii 
1 gând despre „Culele din Oltenia și Muntenia sau despre un patrimoniu cultural mai puțin cunoscut”